Radu Paraschivescu"Cati scriitori, atatea feluri de viata!"

Poate multi dintre noi se intreaba cum ar arata lifestyle-ul unui scriitor. Ce preferinte au acei oameni care creeaza povesti demne de bestseller, ce locuri frecventeaza, daca sunt ca orice alta persoana sau sunt mai sus pe scara sociala etc. Scriitorul Radu Paraschivescu a ales sa ne vorbeasca putin despre lifestyle-ul sau in interviul care urmeaza.

Interviu realizat de Isabell Hobjila

Î:Cum ar arăta o zi din viața unui scriitor?

RP: Așa ca proiecție, nu știu, pentru că sunt câți scriitori, atâtea feluri de viață. Sunt oameni care își compun viața după rețetele lor precise, sunt oameni care funcționeaza cu program și care au între 9:00 si 12:00 scris. Vine,nu vine inspirația ei scriu pentru că așa e formatul zilei. Între 13:00 și 16:00 citit, între 19:00 si 22:00 mers la teatru etc. Sunt alții care procedează haotic, care nu au un format anume al vieții, care se lasă influențați și care profită de conjunctura inspirației, de conjunctura sănătății, de conjunctura serviciului și cred ca mă apropii de această a doua variantă. Eu nu am o zi anume, nu pot să spun că toate zilele la mine arată la fel, pentru că eu nu-mi știu programul peste trei ore. Așa că nu am un tipar al unei zile de viață. Pot să spun că nu trece nicio zi fără să citesc și nu prea cred în scriitorii care scriu fără să citească. Asta este condiția obligatorie pentru mine, și anume că nu trece zi fără citit și trec destul de puține zile fără să scriu. Scriu, e adevărat, mai puțin ceea ce aș vrea și mai mult ceea ce trebuie. Adică trebuie să îmi respect niște contracte pe care le am cu anumite publicații, fie ele ziare sau reviste, trebuie să respect un contract de televiziune și trebuie să-mi formez viața în așa fel încat să-mi aloc timp pentru anumite calupuri de emisiuni TV, pentru presă și abia mai spre seară pentru scris. Mai spre seară teoretic, pentru că eu n-am o ora sau o perioadă din zi anume în care sa scriu. Iarăși, sunt oameni care au fetișul acesta al nopților târzii în care inspirația vine mai repede că se circulă mai ușor prin oraș.Nu. Eu pot să scriu la fel de bine sau la fel de prost. Habar n-am. Asta decide publicul, și la 10 dimineața și la două noaptea. Rezumând, nu am un program anume, iau fiecare zi așa cum este, cred că principala condiție este tonusul și dacă tonusul ăsta plus sănătatea plus seninătatea interioară se întâlnesc atunci sunt premisele pentru o zi în care să las ceva în urmă.

Î: Este greu sau este ușor să aveți în paralel și activitatea de scriitor și cea de jurnalist?

RP: Nu e foarte greu, adică n-aș spune că mă crucific pe altarul mai știu eu cui. Există și oameni de genul acesta care se îndrăgostesc de propriile contururi și care se consideră niște sacrificați. Trebuie să apară și la televizor, trebuie să scrie și acolo și dincolo, viața e un șir lung de corvezi, iar ei sunt niște supliciați care mor pentru o cauză nobilă. Asta mi se pare o mare goangă, o mare năzbâtie, pentru că, în fond, oamenii aceștia au vrut să facă așa ceva. E la fel de mare aberația ca și cea a fotbaliștilor care declară ca ce fac, fac pentru țară. Să ne-nțelegem, fac pentru ei. Le-a plăcut să bată mingea, nu le-a plăcut să facă alte lucruri și atunci din bătutul mingii au scos o meserie extrem de lucrativă. La mine la fel, mi-a plăcut să scriu, mi-a plăcut să citesc , prin urmare am ajuns în situația fericită a  “căsătoriei” dintre plăcere și profesie. Așa că nu consider că e greu, singura problemă pe care o am este cu privire la calendar și la numărul foarte mic de ore pe care le are ziua. Adică dacă ziua ar avea  48 de ore, în loc de 24, ar fii mult mai simpatică situația. Așa însă, trebuie să fac un fel de slalom printre lucrurile de care trebuie să mă ocup, trebuie să le așez într-o ordine a priorităților și ordinea asta se mai schimbă uneori și nu mi se pare extrem de complicat. Mi se pare incitant,  mi se pare nu provocator , ci mi se pare un bun exercițiu de disciplinare a mea ca scriitor. Scriu și articole de ziar, scriu și articole de revistă. Asta îți dă o anumită disciplină, o anumită rigoare a scrisului, ești obligat în presă să funcționezi în convenția unui număr fix de semne și asta te poate antrena pentru cărțile tale în care începi să-ți faci singur liposucții textuale, începi să tai acolo unde simți ca lâncezește fraza, că textul are burtă cum s-ar spune, încerci și reușești mai bine decât înainte să asiguri musculaura optimă a textului și să scrii niște lucruri care să arate mai bine. Una peste alta, nu consider că e o viață complicată, e o viață care te ține în priză, dar decât să lâncezești ca funcționar într-un birou, să fii conțopit la umbra pixului și să fii prizonierul unei condici la sosire și la plecare, eu prefer genul ăsta de viață, în care ziua de lucru poate să înceapă dimineață  la 8 sau poate să înceapă la prânz și se poate termina seara la 7 sau se poate termina noaptea la 3 și jumătate. 

 Î: Cum v-ați descoperit pasiunea pentru scris?

RP:  Foarte mulți dintre noi cochetează  stângaci cu scrisul, foarte mulți dintre noi au scris o poezie de 8 Martie și i-au dedicat-o mamei, foarte mulți dintre noi au scris o compunere și li s-a parut că în compunerea aia deja înmuguresc  germenii unui viitor de mare prozator. Mie mi-a plăcut să scriu de prin liceu, dar nu am avut curaj. Atunci m-am ocupat cu traducerea unor poezii , retroversiune de fapt, poezii românești traduse în engleză, era un exercițiu mai mult de verificare a unor abilități tehnice, decât talent sau altceva. Am scris după aceea un fel de jurnal de armată, armata în mine a lăsat niște răni și niște cicatrice și l-am abandonat pentru că mi s-a părut că e cosmetizat și că nu reprezintă de fapt ceea ce ar trebui să fie și am început să scriu cât de cât organizat și adunat când eram profesor, pe la jumătatea anilor ’80, și când,de fapt, am pus temeiul primului roman pe care l-am scris și pe care l-am publicat.

 

Î: Ca și scriitor, ca și jurnalist mai aveți timp de relaxare, de alte activități?

RP: Prea puțin. Eu nu am viață publică. N-am viață mondenă , n-am așa ceva. Nu tânjesc, adică nu  sunt un ficus de local de cafenea și nu sunt ahtiat după ieșiri. Mă văd cu destul de puțini prieteni și destul de rar și nu sunt un mare consumator de ocazii publice și de mondenități. Condiția de scriitor, teoretic cel puțin și clișeistic, te obligă la o poziție sedentară. Destul de puține răgazuri am. Îmi păstrez, îmi calculez pașii în așa fel încât să-mi rămână 3-4 perioade pe an în care să plec și de obicei plec din țară. Umblu pe coclauri, prin diverse locuri, fără hartă sau ghid, văzând lucruri la întâmplare și lăsându-mă contaminat și pătruns de ceea ce descopăr acolo. Nu sunt un montanian, nu sunt alpinist, nu sunt amator de weekenduri în natură. În weekenduri din păcate sau din fericire, habar n-am, sunt foarte multe meciuri și condiția mea de ziarist și sportiv îmi impune să văd destul de multe dintre ele, pentru că dup-aia pe unele le comentez. Așa că în afara a 3 sau 4 ieșiri pe an, de obicei din țară, viața mea se petrece acasă, la calculator.etc

 

Î: În momentul scrierii unei cărți, aveți o anumită atitudine pe care o adoptați, sunteți mai închis sau mai deschis?
RP: Nu, nu mă schimb. Am pași obligatorii pe care îi presupune  scrierea unei cărți, desigur trebuie să intru într-o transă, dar în condiții optime de funcționare, la fel ca un mecanism, la fel ca o mașină. Nu scriu apăsând pur și simplu pe un buton. Dar nu mă schimb. Deci, nu-mi recompun identitatea și nu am o altă natură în momentul în care scriu, față de celelalte momente dintre cărți. Sunt,în general, același, nu mă izolez, nu ma sigilez, nu-mi place stresul de tip clopot și nu am fantezii  ușor patologice, după părerea mea, de tipul „acum scriu, nimeni nu trebuie să mă dernajeze, nimeni nu trebuie să-mi pună întrebări, nu trebuie să mai văd alte forme de viață, sunt doar eu cu geniul meu și cu ideile mele”. Eu nu cred în așa ceva. Eu cred în omul care scrie cu toți porii deschiși spre lume, spre ce se întâmplă în jur. Sunt un om care scrie cu ochii deschiși și cu urechile ciulite. Nu-mi plac ferecările astea în bibliotecă sau mai știu eu în ce foișor unde nu ajunge nimeni. Sunt exact același: și când scriu și când nu scriu. Dacă vrei să își iasă o carte firească, naturală, tu trebuie să te comporți la rândul tău firesc.

 

Î: Din punctul de vedere al gusturilor, ca să spunem așa, scriitorul este pretențios la anumite lucruri sau își menține condiția de om normal, ca toți ceilalți?

RP: Nici aici nu mă pot absolutiza. A existat multă vreme mitul sau clișeul scriitorului care trebuie să fie gânduros și famenic, să îi ghiorțăie mațele pentru că se hrănește doar cu idei, mânâncă doar oxigen spiritual sau respiră oxigen spiritual și bea ambrozie de la zei. Iarăși, nu cred că a fii scriitor îți induce obligatoriu o formă de sofisticare, de rafinare a tuturor gusturilor. Scritorii, în general, sunt la fel de telurici ca brutarii, pantofarii și agenții comerciali, din punctul meu de vedere. Eu unul așa mă văd. Adică, nu mi-am rafinat preferințele pentru că m-am apucat să citesc și să scriu niște cărți. Dacă sunt pretențios, înseamnă că așa am fost de când mă știu. Am preferințe, am plăceri, dar ele se leagă mai mult de zonele perisabile. Adică, îmi plac anumite mâncăruri, îmi plac dulciurile pe care n-am voie să le mânânc, îmi place cafeaua și mirosurile. Țin la mirosul de pâine proaspătă, de frunze arse, țin la mirosul de ardei copt și la alte câteva mirosuri. Nu țin să mă îmbrac de undeva anume. Pentru mine, firmele sau brandurile vestimentare nu au niciun fel de relevanță. Mă simt mult mai bine într-un tricou, decât într-un costum. Mă simt la fel de bine într-o pereche oarecare de pantofi luați din colț ca într-o pereche de pantofi luați de la nu știu ce firmă. Nu pun preț pe așa ceva. Sigur, nu-mi propun să arăt neglijent, să fiu șleampăt pentru că așa e condiția scriitorului. Dar nu am sofisticarea, rafinamentul și luxurianța de opțiuni a unui om care, scriind, automat urcă dintr-o categorie într-o categorie mult mai aerată , mult superioară, de unde privește spre restul lumii. Pentru mine, astfel de lucruri nu au nicio pondere sau importanță. 

 

Î: Aveți anumiți scriitori preferați?

RP: Da, sigur, asta e inevitabil. Pentru mine, scriitorul în care mă regăsesc, mai mult ca cititor în primul rând, este Julian Barnes. Mi se pare că omul acesta scrie cel mai frumos sau scrie cel mai pe placul meu. Simt că mi se adresează direct. Simt că mi-ar plăcea să fiu ca el. Am o ușoară formă de invidie în momentul în care văd o carte de-a lui . E genul de autor și de literatură care simt că mă rezolvă, mă bucură, mă împlinește. Ăsta ar fi un exemplu. Îmi place Jonathan Coe foarte mult. Îmi place Vargas Llosa. Dar sunt cărți ale lui care mi se par rateuri. O spun cu toată sinceritatea. Îmi place Nick Hornby. E un scriitor ușor de ecranizat, un scriitor care trece , care nu intră în marile bilanțuri literare. E un scriitor care știe să spună povești. Pe mine mă atrag scritorii care știu să povestească. Și aici mai dau un nume care a trecut în ultimele decenii în mare umbră, este vorba de John Fowles, care acum 20,30,40 de ani era una dintre vedetele literaturii mondiale și engleze și care acum e acoperit de uitare. E firesc, pentru că în fiecare an apar zeci, sute de autori noi și atunci lumea se lipește mai degrabă de ei. 

 

Î: Cum priviți înstrăinarea față de lectură a tinerilor, a oamenilor din ziua de astăzi?

RP: Nu știu dacă e o formă neapărat de mediocritate, până la urmă cred că e o formă de a face o opțiune.  Înainte erau mai mulți oameni citiți pentru că nu aveau încotro. Opțiunile erau: citeai, dacă aveai ce, și dacă se lua curentul, ceea ce se întâmpla foarte des, făceai copii sau te culcai devreme. Nu exista concurența televizorului, televizorul însemna două ore de program pe zi și alea două ore nu prea aveai ce să vezi. Acum lucrurile s-au schimbat. Tinerii, o parte dintre ei, nu toți, sunt necitiți fiindcă au avut alte opțiuni, fiindcă nu au crescut într-o casă cu cărți, cu bibliotecă, fiindcă bibliotecile nu prea mai știu să iasă în întâmpinarea tinerilor, pentru că viața curge mult mai repede, pentru că informația o găsești mult mai ușor printr-un click, decât deschizând o carte și pentru că, până la urmă, există și teoria asta, paguboasă după părerea mea, că dacă citești mult ai toate șansele să devii un mare ratat. Și că n-ai nevoie de cărți ca să ajungi cineva în viață. Și uitandu-ne la antimodelele care apar la televizor, atunci judecata are temei, pentru că poponeț și mai știu eu cine Gina Pistol nu-s oameni de bibliotecă. Sunt niște oameni cu bani, dar care și-au făcut banii făcând abstracție de cărți. Cărțile sunt bune din foarte multe puncte de vedere. Sunt la fel de bune ca duș.  Adică, dacă ai grijă să te speli pe cap sau pe mâini, la fel de bine trebuie să te speli și pe minte. Pe de altă parte, cartea îți oferă un lux pe care turismul nu ți-l oferă. Câte excursii  poți să faci pe an? În funcție de buget și de timpul liber, faci două, faci trei, dar mai mult de patru nu faci. Unii nu fac niciuna. Pe când cărțile îți oferă excursii nelimitate. Fiecare carte este o lume.